UBICACION GEOGRAFICA 39%
ANALISIS ESTADISTICAS DE LIQUIDACION OBLIGATORIA SECTOR MINERO
Ioan-Aurel POP
The Policy against “Schismatic” Population from Transylvania and Western Regions in the Fourteenth Century
Abstract. After the serious crisis that reached the Hungarian Kingdom in the 13th
century and at the beginning of 14th century, the ―missionary‖ actions in order to
attract at the Catholic faith the ―pagan, heretic and schismatic people‖. The greatest
part of these non-Catholics was situated in the Eastern regions of the kingdom, in Transylvania and its neighborhood, in the emergent Romanian Principalities from outside the Carpathian arch. The methods used for this policy were various, from peaceful pressure until armed force of the state, coordinated by the Pope, but directed on the Hungarian territory by the local religious and lay authorities, and especially by
some monastic orders. The results of this huge effort of bringing at the ―faith unity‖ of
non-Catholics during the reign of Louis I of Anjou (1342-1382), were presented one century later, by the Italian humanist Antonio Bonfini: more than one third of the whole population from Hungarian Kingdom was attached by the Catholic faith.
Keywords: Hungarian Kingdom, Romanian Principalities, Catholics, ―Schismatic‖,
Louis I of Anjou
Atunci când se invocă bisericile creştine din Evul Mediu, este nevoie de o anumită precauţie, inclusiv terminologică. Obişnuim adesea să ne referim la catolicism şi ortodoxie din cele mai vechi timpuri, uitând că cele două noţiuni, ca şi realităţile adiacente lor, au o existenţă istorică bine definită, că au apărut într-un moment precis al trecutului european. Fireşte, noi spunem acest lucru din perspectiva noastră, adică din punctul de vedere al unui istoric laic, nu al unui teolog şi nici nu am putea face altminteri.
Despărţirea dintre cele două biserici creştine europene – una cu centrul la Roma şi cealaltă cu centrul la Noua Romă (Constantinopol) – s-a produs oficial la anul 1054. Istoricii bisericii ştiu însă bine că această limită cronologică este mai mult o convenţie, că deosebirile formale şi chiar, vag, de dogmă dintre cele două biserici erau mai vechi şi că se acumulaseră treptat. Totuşi, în epocă, anul 1054 nu a fost perceput de lume, de comunitate, de spaţiul public ca o ruptură iremediabilă şi, de către unii, nici măcar ca un eveniment modest. Aceasta, pentru că majoritatea oamenilor de-atunci nici nu au ştiut că acest eveniment a existat. S-a spus adesea că adevărata frângere a unităţii creştine a fost mai degrabă percepută la 1204, cu ocazia Cruciadei a IV-a, când s-a declanşat efectiv o ură viscerală între "latini" şi "greci". Nici atunci însă, percepţia diferenţei nu a fost generală, iar cele două mari grupuri de creştini nu se numeau – nici pe sine şi nici unul pe altul – "ortodocşi" şi "catolici". De aceea, în multe documente papale din secolele XIII-XV se poate găsi formularea fides orthodoxa (în traducere
"credinţa ortodoxă" sau "credinţa cea dreaptă"), cu referire strictă la confesiunea apuseană sau romană. Denumirile de "catolicism" şi "ortodoxie", cu sensurile lor de
astăzi, s-au impus târziu, prin secolul al XVI-lea şi mai ales după Conciliul de la Trento (1543-1564). De aceea, ne aflăm înaintea unei dileme: să folosim aceste denumiri şi pentru realităţi anterioare secolului al XVI-lea, deşi oamenii care au trăit atunci nu le-au cunoscut şi folosit sau nu le-au folosit cu înţelesurile de astăzi ori să găsim alte soluţii? Mulţi istorici medievişti sunt destul de stricţi şi preferă pentru epoca lor, pentru Evul Mediu, denumiri potrivite sau nume folosite atunci pentru realităţi de- atunci. De aceea, în loc de cele două noţiuni pomenite şi impuse în timpurile moderne, se apelează adesea la noţiunile perechi de "latini" şi "greci", "latini" şi "bizantini", "credinţă romană" şi "credinţă bizantină" sau "credinţă apuseană" şi "credinţă răsăriteană" etc. Fireşte, aşa este mai corect, dar sunt situaţii când este greu de evitat folosirea noţiunilor de "ortodox" şi "catolic" pentru lumea medievală. De aceea credem că, uzând de o anumită precauţie, acestea pot denumi şi realităţile medievale cărora le corespund, dacă se fac precizările necesare. Dacă am elimina din limbile moderne toate cuvintele neologistice, intrate deci relativ recent, refuzând să le folosim pentru a denumi vechi fapte, fenomene, întâmplări, s-ar ajunge la haos. Totuşi, suntem adepţii, pe cât posibil, a preciziunii termenilor şi credem că un discurs are de câştigat dacă pentru ceea ce vrem să spunem găsim noţiunea cea mai potrivită.
Orice credinţă are, până la un punct, tendinţa de a atrage noi adepţi, adică are ceea ce se cheamă, din vremurile mai noi, o componentă prozelită. Lumea antică romană, ca şi lumea medievală au fost însă, de cele mai multe ori, la nivelul comunităţilor locale, destul de tolerante din acest punct de vedere. În Evul Mediu, aşa cum s-au respectat cutumele fiecărei comunităţi –de la limba proprie până la legea sau principiile juridice ale fiecărei "naţiuni" – tot aşa, s-a procedat şi în privinţa credinţei. Finele Evului Mediu european – corespunzând organizării mai temeinice a bisericii, întăririi Imperiului Romano-German şi, mai ales, impunerii de către papalitate a principiului plenitudo postestatis– au adus cu sine un anumit exclusivism religios, care a degenerat apoi în forme grave de discriminare1
.
Aceste tendinţe se pot constata bine şi în Ungaria, considerată „regat apostolic” din „patrimoniul Sfântului Petru” şi menită să fie un avanpost al luptei contra celor consideraţi inamici ai credinţei apusene. Din păcate pentru susţinătorii acestor idei, o serie de realităţi – între care imensa componentă necatolică de pe teritoriul său şi din
1Ideologia „deplinătăţii puterii” a fost teoretizată cel mai bine de către papa Inocenţiu al III
-lea,
la începutul secolului al XIII-lea, aceasta marcând pretenţia deţinerii de către „episcopul
Romei” a întregii puteri supreme, deopotrivă spirituale şi temporale, pe pământ. Vezi: N. Berend, At the Gate of Christiendom: Jews, Muslims and 'Pagans' in Medieval Hungary, c.
1000-c.1300, Cambridge, 2001; P. Engel, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei medievale
895-1526, ediţie de Adrian Andrei Rusu şi Ioan Drăgan, Cluj-Napoca, 2006; E. Fügedi, Gli
ordini religiosi nel Medioevo, în vol. "Storia religiosa dell'Ungheria", a cura di Adriano Caprioli
e Luciano Vaccaro, Gazzada (Varese), Milano, 1992; Maria Holban, Din cronica relaţiilor
româno-ungare în secolele XIII-XIV, Bucureşti, 1981; Gy. Moravcsik, Byzantium and the
Magyars, Budapest, 1970; Ş. Papacostea, Between the Crusade and the Mongol Empire. The
Romanians in the 13th Century, Cluj-Napoca, 1998; I.-A. Pop, Church and State in Eastern
Europe during the Fourteenth Century: Why the Romanians Remained in the Orthodox Area,
în "East European Quarterly" (USA), XXIX, 1995, nr. 3; Idem, Românii şi maghiarii în
secolele IX-XIV. Geneza statului în medieval în Transilvania, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită,
Cluj-Napoca, 2003; Idem, The Ethno-Confessional Structure of Medieval Transylvania and
Hungary, Cluj-Napoca, 1994; Ş. Turcuş, Sfântul Scaun şi românii în secolul al XIII-lea,
vecinătate – au făcut ca Regatul Sfântului Ştefan să nu-şi poată îndeplini decât în mică măsură misiunea încredinţată.
Ungaria intra în secolul al XIV-lea cu o moştenire grea, după o criză de decenii, cronicizată şi apoi revigorată în 1301, odată cu moartea regelui Andrei al III- lea (1290-1301). Stingerea suveranului, rămas fără urmaşi, însemna şi stingerea dinastiei Arpadienilor, care condusese trei sute de ani regatul. Avea să fie prima şi ultima dinastie de sorginte maghiară din istoria ţării. Tulburările se anunţau numeroase şi grave, fără să se întrevadă forţele necesare impunerii ordinii. Nici domnia lui Carol Robert de Anjou – susţinut de Sfântul Scaun – începută efectiv abia prin 1308, dar stabilizată în est şi, mai ales, în Transilvania, abia după 1320, odată cu înfrângerea ultimilor insurgenţi dintre adepţii mişcării voievodului Ladislau Kan, nu avea să aducă decât spre final liniştea relativă mult aşteptată. Abia domnia lui Ludovic I, datorită personalităţii sale de excepţie, avea să asigure o perioadă de glorie a Ungariei medievale, umbrită însă pentru majoritatea locuitorilor de conflicte politico-militare sângeroase şi de rivalităţi confesionale grave. Sub aspect confesional, secolul este străbătut de ideea combaterii pe diferite căi, inclusiv pe calea "unirii religioase", a "schismaticilor", "unirea" însemnând aici acceptarea de către răsăriteni a condiţiilor impuse de curia de la Roma şi apoi de la Avignon.
Situaţia gravă a ţării, neredresată nici după conciliul de la Buda (1279), se vede din primele documente papale de la începutul secolului al XIV-lea. Astfel, la 13 mai 1301, papa Bonifaciu al VIII-lea, convins că "suntem datori ori de câte ori este nevoie să dăm sprijinul apostolic tuturor ţărilor supuse lui Dumnezeuşi Scaunului Apostolic", îi scrie lui Nicolae, episcop de Ostia şi Velletri, numit legat apostolic în Ungaria, Polonia, Dalmaţia, Croaţia, Rama, Serbia, Lodomeria, Galiţia şi Cumania, că în Ungaria erau "tulburări şi răutăţi, prin care tronul regesc şi cârmuirea acelui regat fuseseră înjosite în felurite chipuri, averile credincioşilor prădate, bunurile bisericilor şi ale lăcaşurilor sfinte jefuite, libertăţile bisericeşti călcate în picioare"2. După circa cinci
luni, la 17 octombrie 1301, acelaşi suveran pontif îi arăta aceluiaşi destinatar şi care era o latură concretă a dezastrului: în urma "năvălirilor duşmane ale cumanilor, tătarilor, păgânilor şi schismaticilor, de care Regatul Ungariei a suferit foarte mult", se ajunsese chiar "la nimicirea cumplită şi la împuţinarea locuitorilor creştini"3. În aceeaşi zi, papa
îi scrie şi lui Venceslas, regele Boemiei, deplângând soarta groaznică a Regatului Ungariei, care "azi s-a năruit şi, ca şi cum ar fi fost dat pradă, a fost aproape nimicit de năvălirile inamice ale cumanilor, tătarilor, schismaticilor şi păgânilor"4. După câteva
săptămâni (în 8 noiembrie 1301), în faţa gravei situaţii care se adâncea, papa Bonifaciu cerea imperativ prelaţilor din Ungaria, Dalmaţia, Slavonia şi Polonia să-şi dea întregul sprijin pomenitului legat, fiindcă Regatul Ungariei era într-o stare jalnică: bisericile erau arse, cotropite şi nimicite, libertatea lor era înlăturată, pacea şi buna învoire alungate, ţara lovită şi destrămată de silniciile celor răzvrătiţi5
. Tabloul se repetă la 10 iunie 1302, când acelaşi papă arată (într-o scrisoare către regele Boemiei) că Ţara Ungariei "fusese adusă la pieire de invaziile inamice ale cumanilor, tătarilor,
2Documente privind istoria României, C. Transilvania, veac. XIV, vol. I, Bucureşti, p. 3
-5 (în continuare DIR). 3 Ibidem, p. 8-9. 4 Ibidem, p. 9-10. 5Ibidem , p. 12-13.
schismaticilor şi păgânilor", fiind complet pustiită6. Chiar şi la 31 mai 1303, când
reglementa în scris succesiunea la tron în favoarea protejatului său, Carol Robert, înaltul pontif vorbea despre "starea nenorocită şi decăzută a pomenitei Ţări a Ungariei"7. Ştirile de acest fel ar fi continuat, poate şi mai bogate, dar papalitatea a intrat, cum se ştie în criză, în urma politicii de forţă a lui Filip al IV-lea cel Frumos, regele Franţei.
Toate acestea arată că, la moartea ultimului Arpadian, Ungaria se afla într-o profundă criză, moştenită din deceniile anterioare şi acutizată din cauza luptelor pentru succesiunea la tron, unde sperau să acceadă Venceslas, fiul regelui Boemiei, Otto de Bavaria şi Carol Robert de Anjou. Papa vorbeşte în scrisorile sale despre dezastrul ţării, detaliind unele aspecte concrete ale sale, dar încearcă să descifreze şi cauzele sale. Dezastrul de vede din compromiterea conducerii centrale în frunte cu regele, din bunurile laice şi ecleziastice prădate şi jefuite, din bisericile arse, din ţara destrămată şi, mai ales, din scăderea drastică a numărului de "creştini" (catolici). Cauzele ar fi năvălirile "cumanilor, tătarilor, păgânilor şi schismaticilor" şi violenţele răsculaţilor interni. De fapt, de la Roma era greu de distins foarte clar între aceste cauze, mai ales că foarte mulţi "schismatici", cumani şi chiar "păgâni" trăiau chiar în interiorul Regatului Ungariei şi făceau parte dintre răzvrătiţii interni, netrebuind să "năvălească" precum tătarii. Cea mai tulburătoare constatare priveşte "nimicirea cumplită şi împuţinarea locuitorilor creştini" din Ungaria. Chiar sub rezerva unei unde de exagerare a pontifului, se cuvine să observăm că situaţia ţării era într-adevăr gravă, ea fiind confirmată de numeroase alte izvoare. Numai o astfel de stare, nemaiîntâlnită, ar explica, de exemplu, de ce papa Benedict al XI-lea dădea voie, la 31 martie 1304, priorului dominicanilor din Ungaria să acorde dispensa de a ocupa anumite funcţii în ordin pentru doi călugări, fii de preoţi bizantini, deveniţi ulterior latini: "unii dintre fraţii ordinului sunt fii de preoţi latini, cărora părinţii lor le-au dat naştere în timpul preoţiei, dintr-o căsătorie încheiată potrivit ritului grecilor, înainte de hirotonisirea lor"8. Fireşte, faptul că "unii dintre fraţii ordinului" dominican din Ungaria erau fii de ortodocşi şi că preoţii bizantini erau atraşi la confesiunea latină poate demonstra forţa acţiunilor prozelite ale catolicismului, dar permisiunea foştilor "greci" de a ocupa funcţii importante în ordin arată penuria de membri, puţinătatea "creştinilor", nevoia de a apela la noii veniţi. Prezenţa prozelitismului, ascuns sub numele misionarismului, este indiscutabilă, din moment ce acelaşi papă Benedict al XI-lea poruncea, tot în 31 martie 1304, priorului dominicanilor din Ungaria să trimită, în vederea răspândirii credinţei catolice, călugări în Albania şi Cumania, ţări care aveau episcopi de rit grecesc9. Această din urmă misivă mai atestă o realitate foarte importantă, anume continuitatea episcopatelor bizantine din "Cumania" – teritoriul extracarpatic, al Munteniei şi Moldovei – consemnate tot într-un document papal, dar emis cu şapte decenii în urmă, la 1234. Aceste episcopate "schismatice" din Cumania erau cu atât mai nedorite şi neacceptate ("false") cu cât ele se aflau într-o ţară cuprinsă formal în titlul regilor ungari şi unde ar fi trebuit să se exercite autoritatea acestor regi "apostolici". Numai că, de decenii întregi, autoritatea suveranilor ungari nu se mai simţea – cum s-a văzut – nici măcar în Ungaria propriu-zisă, unde credinţa "creştină"
6Ibidem , p. 18-19. 7 Ibidem, p. 25-26. 8 Ibidem, p, 38. 9Ibidem .
era atât de "primejduită" şi unde se ţineau în zadar concilii provinciale, prezidate de legaţi papali. Un astfel de conciliu s-a ţinut din nou în 1309 şi l-a avut în frunte pe legatul Gentile, care, între altele, l-a afurisit pe Ladislau Kan, voievodul rebel al Transilvaniei, opozantul regelui Carol Robert (susţinut de papă) şi deţinătorul coroanei regatului, adică a simbolului puterii, fără de care nu puteau fi încoronaţi regii10
. Motivul punctual al excomunicării voievodului era iminenta căsătorie a fiicei acestuia cu un "schismatic", mai precis cu fiul regelui Serbiei. Pornind de la aceasta, dar şi de la alte multe cazuri întâmplate, cardinalul Gentile oprea pe orice catolic din Ungaria să-şi căsătorească fiica, nepoata sau orice rudă de sânge cu vreun "eretic patar, gazar, schismatic sau alt inamic al credinţei creştine" şi îndeosebi cu rutenii, bulgarii, sârbii şi lituanii, "care stăruie în erezie". Documentul în chestiune, emis la Bratislava sau Pojon (în latină Posonium, pe atunci în Ungaria), în ziua de Crăciun a anului 1309, doreşte să
apere eficient "credinţa". Or, spune el, dacă "fiii ascultării" (catolicii) s-ar amesteca cu "fiii nesupunerii" (ortodocşii), atunci "s-ar vătăma curăţenia credinţei". De aceea, căsătoriile cu necatolici sunt declarate "nelegiuite" şi considerate fapte "care dezbină şi pătează religia creştină şi vin în ajutorul stricăciunii eretice", iar cel care ar încuraja şi aproba astfel de căsătorii, plus femeia dată necatolicului urmau "să fie loviţi de paloşul afuriseniei şi lipsiţi de înmormântare bisericească"; dacă în interval de o lună nu ar reveni "în sânul credinţei ortodoxe" (recte catolice)11, urma "să se purceadă contra lui ca şi contra unui sprijinitor al ereticilor, inamici ai credinţei însăşi, potrivit legilor bisericeşti şi mirene". În aceste texte, se amalgamează "ereticii" (cei abătuţi de la credinţa cea dreaptă) cu "păgânii" (necreştinii) şi "schismaticii" (creştinii răsăriteni): patarii sau patarenii din Bosnia erau "eretici", gazarii sau kazarii erau iudaici sau iudaizanţi (necreştini), lituanienii erau în mare parte necreştini (se vor creştina abia în 1386, odată cu conducătorul lor, Vladislav Jagiello, devenit rege al Poloniei), iar sârbii, ca şi rutenii, ca şi bulgarii sau românii erau "schismatici". Ceea ce ne interesează aici în mod special este că şi "schismaticii", cei căsătoriţi cu "schismatici" ori care încurajau asemenea uniuni erau asimilaţi "ereticilor", fiind excomunicaţi şi, dacă persistau, loviţi de braţul bisericesc şi secular. Dar aceasta se întâmplase şi imediat după Cruciada a IV-a (1203-1204) – cum s-a văzut – ceea ce arată o constantă în politica papală pe parcursul unui secol.
Ca urmare a acestor decizii, voievodul Ladislau Kan – care-şi dăduse fata în căsătorie unui ortodox –este declarat "sprijinitor al ereticilor" şi "inamic al credinţei" şi este pedepsit ca atare, fiind excomunicat; mai mult, vasalii, comiţii, castelanii, juzii, iobagii săi erau dezlegaţi de orice credinţă şi de omagiul datorat, iar cei care l-ar fi ajutat, sfătuit şi sprijinit erau şi ei afurisiţi şi lipsiţi de îngropăciune bisericească. Prin urmare căsătoriile cu adepţii credinţei răsăritene erau considerate "acte eretice", iar toţi cei implicaţi în încheierea lor erau pedepsiţi asemenea "ereticilor". Asprimea aceasta este motivată de legatul Gentile prin dorinţa sa arzătoare "de a spori curăţenia credinţei catolice" pretutindeni, dar mai ales în Ungaria, unde "rătăcise mult această credinţă" şi unde el dorea "să fie înlăturată prin străduinţa grijii noastre pata stricăciunii eretice"; pământurile ungare erau foarte mult molipsite de acea stricăciune "eretică" – spune
10Ibidem
, p. 164-169.
11
Acesta este un exemplu de denumire a confesiunii apusene după numele dat ulterior numai
celei bizantine, fapt care trebuie ştiut şi înregistrat, spre a nu da naştere unor confuzii. De aceea spuneam că terminologia noastră legată de catolici şi ortodocşi s-a fixat relativ târziu, ea nefiind
legatul –, "lumea era otrăvită de cei prinşi în această stricăciune şi de învăţătura lor ispititoare", iar "turma credincioşilor era lovită de o molimă mai grea din pricina oilor bolnave". Din acest tablou se vede că situaţia era mult mai gravă decât "primejdia" căsătoriilor cu "schismatici" şi că însăşi confesiunea latină era copleşită de credinţa bizantină şi alte credinţe necatolice. Cu acest prilej, se va fi procedat, ca şi altădată, la "darea spre jaf şi pradă" a unora dintre "schismaticii" din Transilvania şi Ungaria, adică la preluarea averilor lor imobile de către "creştini", ceea ce era pentru stăpânitori perfect moral şi legal. Oricum, în acei ani, documentele arată mai multe sate româneşti sub stăpânirea nobililor, a oaspeţilor, a bisericii catolice. E grăitor în acest sens, un înscris al regelui Carol Robert, din 1313, prin care se confirma şi transcria o scrisoare privilegială a lui Andrei al III-lea, din 1293, de dăruire pentru capitlul din Alba-Iulia a 60 de gospodării (sesii) de români12
.
Era clar că asemenea acte contra "schismaticilor" erau considerate binevenite şi încurajate, aşa cum erau iertaţi de păcate (de către papa Clement al V-lea, la 1 februarie 1314) toţi aceia dintre "creştinii" din Ungaria care aveau să moară în luptele cu "schismaticii" şi tătarii: "Pe voi şi pe credincioşii bisericii romane din celelalte părţi vecine cu Regatul Ungariei", care "pătimiţi din partea schismaticilor, a tătarilor, a păgânilor şi a altor neamuri amestecate de necredincioşi…, ca să vă însufleţim la