UBICACION GEOGRAFICA 39%
GESTION DE LA CRISIS
Mihai GEORGIŢĂ Confession, Religion and Society in the Eyelet of Oradea
Abstract. The conquest of Oradea by the Ottomans and the transformation of a big part of Bihar region in ottoman eyelet, lead to social and religious changes besides the economic ones. Oradea, a strong protestant Hungarian centre, with a prosperous cultural life before the Ottoman conquest, with a famous superior school and a printing press as well, will be transformed in a Moslem city with mosques.
Close by the ottomans, like everywhere in the south of Danube, will come the orthodoxes (Vlaches, Serbians, Macedonians), who were much more loyal to the
Ottomans. In this way, they succeed to build a church in the quarter Velenţa and to
bring their own bishops. The orthodoxy in Bihor will become much stronger and the cultural life of Romanians from Bihor province will know one of the most important
momenst of its history.
Keywords: confession, eyelet of Oradea, moslem, protestant, orthodox.
La finele lui august 1660, după mai multe încercări de cucerire, cetatea Oradea cade în mâinile turcilor, în urma unui asediu ce a durat mai bine de o lună de zile. Turcii, stăpâni peste Banat, au reuşit astfel, prin cucerirea celei mai mari cetăţi din marginea de vest, să prindă Transilvania ca într-un cleşte şi să realizeze un front mai puternic în lanţul de cetăţii paşalâc de pe teritoriul Ungariei. Alături de îndeplinirea acestei strategii ofensive, urmărită în timp de marii viziri, un alt motiv important, care a determinat iniţiativa turcilor de a forma un paşalâc în ţinutul Crişanei, a fost răzmeriţa antiotomană condusă de rebelul principe George Rakotzi II. Acesta îşi avea cartierul general la Oradea, iar haiducimea comitatelor din vestul principatului îi era un aliat de nădejde1. Ocuparea cetăţii Oradea a însemnat pentru turci o lovitură de graţie
aplicată chiar în centrul taberei duşmane. De aici, timp de aproape un an, aşa cum relatează cronicarul turc Evlia Celebi2, participant la evenimente, oştile turceşti şi
tătare, vor declanşa o campaniei de distrugere şi devastare a Principatului, până când va fi instalat pe tron principele apreciat de sultan, Mihai Apafi. O altă cauză, care a generat cucerirea Oradiei şi acţiunile de jaf şi distrugere ale armatei otomane în Transilvania, a fost neplata tributului şi a datoriilor către Poartă. Încă din lunile anterioare, magistratul Bistriţei a primit o serie de scrisori de la principele Barcsai şi oficialii săi, îngrijoraţi de somaţiile turcilor, care cereau strângerea fără întârziere a
1 Liviu Borcea,”Contribuţii la istoria oraşului Oradea în timpul stăpânirii otomane (1660
-
1692)”, în Crisia, XI, Oradea, 1981, p. 107-108.
2Călători străini despre ţările române, vol. VI, Bucureşti
tributului restant şi care ameninţau că, altminteri, vor transforma principatul în eyelet3. Cucerirea Oradiei a urgentat astfel achitarea tributului4.
În pofida garanţiilor făcute de cuceritorul Oradiei, Ali paşa, că nu va ocupa alte castele şi cetăţi din comitat, la scurtă vreme după căderea cetăţii, în toamna şi iarna care a urmat, au fost ocupate principalele cetăţi şi târguri. Astfel, în afară de partea de nord-est a comitatului, în dreapta râului Ier, care cuprindea cetatea Săcuieni şi oraşul Debreţin, au luat în stăpânire tot comitatul. Ocuparea s-a realizat şi cu sprijinul sătenilor, care s-au supus deîndată cuceritorilor, iar în multe cazuri au colaborat cu turcii şi i-au chemat să-i alunge pe stăpânii lor de domeniu5. De pildă, cetatea Pomezeu, unde se aflau iobagi români, a ajuns în mâna turcilor, pentru că aceştia i-au chemat să le predea cetatea6. Dar nu este un caz singular. Conform afirmaţiilor
cronicarului Mustafa Galazade se pare că la cucerirea Timişoarei au contribuit sârbii timişoreni. Aceştia i-au ajutat pe turci să cucerească cetatea, atrăgându-şi astfel mânia austriecilor, care i-au condamnat la moarte7. Ali paşa nu s-a mulţumit numai cu acest teritoriu, ci a avut pretenţii asupra tuturor ţinuturilor aflate odinioară sub ascultarea marii căpitănii de Oradea, după cum rezultă din mărturisirile cronicarului Georg Kraus, care luase parte la tratativele privind graniţa răsăriteană a noului paşalâc8. Intenţia
turcilor de a acapara o parte cât mai mare din teritoriul Transilvaniei reiese cu claritate din însemnările lui Evlia Celebi. De aceea, încă din primele zile de după cucerirea Oradiei, principele Acaţiu Barcsai solicită ca nobilii Francisc Redei, Nicolae Zollyómi şi Sigismund Bánffi să participe la stabilirea hotarului dintre noul paşalâc de Oradea şi principatul Transilvaniei9. Dacă Ali paşa nu a putut obţine atunci alte teritorii din Ardeal, a pretins în schimb un tribut destul de mare şi a căutat să numească un principe dispus la astfel de concesii. Propus la ridicarea în cea mai înaltă demnitate în principat,
3 Arhivele Naţionale
-Direcţia Judeţeană Cluj ( în continuare A.N.-DJCluj) , fond Primăria
oraşului Bistriţa, doc. 88, 89, 96, 97, 98/1660.
4Ibidem, doc. 120/ 7.09.1660, doc. 127/9.09.1660. Acaţiu Barcsai cere bistriţenilor să trimită la
Gherla 6 care şi câte 8 cai, pentru a putea expedia la Oradea datoriile către Poartă. Această faptă este menţionată şi de Georg Kraus în cronica sa. Vezi: Georg Kraus, Cronica Transilvaniei
1608-1665, Bucureşti, 1965, p. 375.
5
Bunyitay Vincze, A török foglalás korábon 1660-1692, Budapest, 1892, p.35-37; vezi şi: Liviu
Borcea, „Contribuţii la istoria cetăţii Săcuieni (comitatul Bihor) în sec. XV-XVII”, în Anuarul
Institutului de istorie şi arheologie Cluj-Napoca, XXVI, 1983-1984, p. 325.
6
Georg Kraus, op.cit., p. 397
7Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. I, Bucureşti, 1966, p. 282.
8
Georg Kraus, op.cit., p. 377-378. Nu se puteau prezenta la aceste tratative, fără ca o delegaţie
alcătuită din Grigore Gilany, Gheorghe Punkosdi, Andrei Kreisser, judele regal, şi Georg Kraus, notar în Sighişoara, să aducă tributul turcilor, deşi mult diminuat, de la 500000 de taleri la 44000. Cel însărcinat cu tratativele privind graniţa de est a fost, potrivit cronicarului sas, Sigismund Bánffy, care sosisela Oradea cu trei zile în urma acestei delegaţii. Discuţiile au fost foarte încinse, aşa cum prezintă Georg Kraus. Ali Paşa a cerut, pe lângă comitatele Bihor, comitatele Crasna, cele două Solnocuri, precum şi alte comitate, pretinzând ca hotarul să fie împins până la Cluj. Oficialul transilvănean a respins aceste pretenţii, dar în baza unor acte din arhiva Oradiei, Ali Paşa a revendicat o stradă întreagă din Cluj, care ar fi aparţinut Oradiei. Văzând că i se respinge şi această pretenţie a cerut apoi ca hotarul să fie Huedinul sau Bologa, numai că atât Bologa, cât şi Huedinul erau domeniile familiei Bánffy, pentru care Sigismund era pregătit să aducă acte doveditoare. Ali paşa a fost nevoit să renunţe, în schimbul achitării tributului şi a zeciuielii din toate produsele.
9
a fost, între alţii, nobilul Nicolae Zollyómi, ce trebuia să aducă imediat tributul, altminteri se continuau incursiunile de cucerire10. Cu toate acestea, intenţiile expansioniste ale turcilor n-au putut fi stăvilite până ce nu au fost alungaţi definitiv de habsburgi în 1692.
Între cei care au luptat pentru apărarea cetăţii sunt şi nume cu rezonanţă românească sau sârbească: Ioan Raţ din Galoşpetreu, hotnog de cavalerie, Mihai şi Ştefan Manciu, Ştefan Crainic, Ion Bot, dar nu credem, precum Nicolae Firu, că Petru Szilagyi, Petru Tinodi, Francisc Szarka ori Nicolae Fodor, erau români11
. E posibil ca în cetate să se fi aflat atunci români şi mercenari sârbi. Mauritio Nitri aminteşte în lucrarea sa (apărută la Veneţia în 1666), referitoare la luptele cu turcii din Ungaria şi Transilvania, că în timpul asediului Oradiei se aflau acolo trupe de mercenari seimeni, originari din Balcani („una Compagnia di soldati, chiamati Zemenij, popoli discendenti da Traci”)12. Probabil, e vorba de câteva efective de mercenari, care au participat
alături de domnii români la campania lui Rakotzi în Polonia şi care au rămas alături de principe.
Pentru unii locuitori ai comitatului şi ai oraşului, venirea turcilor a fost de bun augur, iar pentru alţii a fost o adevărată dramă. Mulţi, care au scăpat de robia tătărască13, şi
-au părăsit locurile de baştină, luând calea pribegiei. Refugiaţii din Oradea sunt menţionaţi în anii următori la Debreţin, Cluj, Turda sau Dej, cerând scutiri de sarcini din cauza sorţii lor mizere14
. Alte familii se vor fi aflat în situaţia familiei lui Mihai Raţ din Oradea, care a fost ucis din porunca lui Ali Paşa. Văduva acestuia, Ecaterina Baka, şi-a pierdut întreg avutul, în timpul cuceririi cetăţii, iar fiul acesteia a fost luat prizonier de tătari. Judele Debreţinului solicită tuturor oficialităţilor oraşelor şi satelor din Transilvania să o ajute cu suma de 200 de taleri pentru a-şi putea răscumpăra fiul15. Cererea a fost reiterată o lună mai târziu16, ceea ce ne determină să
presupunem că, din cauza penuriei din visteriile principatului, a fost nevoită să mai aştepte. Nici destinul ţăranilor care s-au bucurat de venirea turcilor n-a fost prea fericit17, căci Principatul şi nobilimea continuau să-şi exercite unele drepturi asupra lor,
10Ibidem
, doc.101/17.06.1661.
11
Nicolae Firu, Monografia bisericii Sf. Adormire din Oradea, Oradea, 1934, p.15.
12
Del Conte Mauritio Nitri abbate di Noires, Raggualio dell ultime querre di Transilvania et
Ungaria, Venetia, 1666, p. 37.
13Tătarii au luat 73000 de prizonieri din tot ţinutul Crişanei. Vezi:Călători străini despre ţările
române, vol VI, p. 526.
14
Liviu Borcea, op.cit., p. 113-114.
15
A. N.–DJCluj, fond Primăria oraşului Bistriţa, doc. 87/ 4. 06.1661.
16Ibidem
, doc. 113/ 4.07.1661.
17I. Totoiu, “Contribuţii la problema stăpânirii turceşti în Banat şi Crişana”, Studii. Revistă de
istorie, anul XIII, nr. 1, 1960, p. 2-33. Autorul arată că stăpânirea otomană în Banat şi Crişana a
adus cu sine o situaţie mai grea ţărănimii decât înainte. Numai orăşenii, în schimbul unor taxe speciale, se bucurau de anumite privilegii. De asemenea, o situaţie ceva mai bună aveau
locuitorii din vacufuri-proprietăţi şi fonduridestinate instituţiilor religioase, unde erau scutiţi de
orice dări şi sarcini obişnuite. Administraţia otomană s-a confruntat cu marea problemă a
părăsirii de către ţărani a feudelor spahiilor (ziameturilor şi timarurilor), pentru a se stabili în
satele devenite vacuf al sultanilor. Fuga şi nesupunerea nu erau singurele forme de rezistenţă
împotriva exploatării turceşti, ci şi lupta activă, revolta sau haiducirea. Pentru mişcările
haiducilor a se vedea şi: Cristina Feneşan-Bulgaru, „Forme de împotrivire socială în
sangeacurile Lipova şi Caransebeş în a doua jumătate a secolului al XVII-lea în lumina
astfel încât s-a ajuns ca aceştia să fie vexaţi din mai multe părţi-la fel ca în localităţile din zona de graniţă a Ungariei18-, dând taxe şi dări nobililor ori efectuând cărăuşii şi
zile de muncă pentru cetăţile de margine, uneori cu acordul expres al turcilor. Toate acestea au condus la depopularea satelor sau la formarea unei categorii de ţăranii sărăciţi, care duceau o viaţă nomadă şi trăiau în corturi19. De aceea, administraţia
otomană, care se erija în protectoare a ţărănimii şi pentru a câştiga devotamentul acesteia, a interzis abuzurile şi jafurile organizate de soldaţii turci sau imperiali şi a luat ca măsuri pentru repopularea aşezărilor20 anularea haraciului pe o anumită perioadă,
dar şi a obligaţiile faţă de nobilimea maghiară21. Atunci când plângerile împotriva
abuzurile administraţiei otomane de la Oradea ajungeau la sultan, acesta era nevoit să facă dreptate supuşilor săi, suprimând conducerea abuzivă22
.
Cât de bună ori de rea a fost până la urmă soarta locuitorilor din Bihor sub administraţia otomană nu o vom şti pe deplin, cert este însă că odată cu instalarea turcilor la Oradea încetează viaţa culturală şi religioasă, ce s-a dezvoltat timp de un veac, a unuia din cele mai importante centre ale protestantismului maghiar. Tiparniţa care fusese instalată în urmă cu 20 de ani, a scos de sub teascurile sale 61 de titluri în maghiară şi 40 în latină, de la lucrări de drept şi culegeri de legi până la cărţi religioase. O activitate remarcabilă. În momentul asediului era pregătiră de tipar reeditarea bibliei în maghiară, într-un tiraj de 10 000 de exemplare23. Aici funcţiona şi o şcoală de învăţământ superior prestigioasă prin dascălii ei, unde se preda filozofia şi teologia în latină şi maghiară, şcoală a cărei activitate era susţinută de lucrările cu caracter didactic, tipărite în tipografia orădeană. După ocuparea oraşului, şcoala şi-a încetat activitatea, iar studenţii câţi au mai rămas s-au mutat la colegiul din Debreţin24, dar nu este adevărat că astfel aici a crescut semnificativ numărul studenţilor, ci dimpotrivă el s-a diminuat, una din cauze fiind înrăutăţirea situaţiei materiale a colegiului25. Între punctele din înţelegerea asediaţilor cu Ali paşa, prin care s-a cedat cetatea, una se referă la păstrarea arhivei capitulare şi a documentelor sale pentru a fi predată principatului, iar alta la păstrarea tiparniţei şi a exemplarelor Bibliei- aflată în curs de
18Localităţile din zona de graniţă a Ungariei cunoşteau regimul de dublă subordonare, plătind
taxe duble turcilor şi stăpânilor de domeniu ori austriecilor. Vezi Robert Mantran (coord.),
Istoria imperiului Otoman, Bucureşti, 2001, p. 249.
19
I Totoiu, op.cit., p. 12-13. Câte două sute de familii de ţărani nomazi au fost colonizaţi pe o
parte şi pe alta a Mureşului în Arad, în baza firmanului din 11 ianuarie 1661, şi trebuiau să deservească la întreţinerea podului a palancii din Aradul Nou, a giamiei, a şcolii, a hanului şi a altor instituţii pioase din palancă.
20Ali paşa a promis stăpânirea liberă a bunurilor pentru toţi aceia care rămâneau în Oradea sau
se reîntorceau din refugiu. Vezi. Ibidem, p. 20; Bunyitay Vincze, op.cit., p. 47-48.
21Regimul otoman era deseori mai favorabil poporului de rând, decât regimul c
are-l precedase,
prin uşurarea prestărilor de corvezi. Vezi: Ibidem, p. 253.
22 Aşa a fost cazul intransigentului paşă Iusuf, înlocuit în primăvara anului 1670, pentru
abuzurile şi nedreptăţile sale, cu mai blândul paşă Husein, Mihai Georgiţă, „Noi mărturii despre
paşalele din Oradea”, în Analele Universităţii din Oradea. Istorie-Arheologie, tom XVII, Oradea, 2007, p. 30-34.
23 Istoria oraşului Oradea
, Oradea, 2007, p. 139-140; Tóth Szabo Pál, Nagyvárad az erdélyi
fejedelmek s a török uralam korában, Nagyvárad, p. 75-76.
24
Ibidem, p. 141-143.
25
tipărire- şi a celorlalte cărţi din biblioteca şcolii, până vor fi ridicate26. Se ştie din
cronica lui Kraus că judele Bistriţei, Ioan Scherling, a fost trimis cu 22 de căruţe la Oradea pentru a transporta arhiva capitulului, tiparniţa şi cărţile ce ţineau de ea. Pentru transport, Dieta a votat suma de 1000 de florini27. Într-adevăr în arhiva oraşului Bistriţa s-a păstrat o scrisoare a lui Acaţiu Barcsai, emisă la 30 septembrie 1660 de la Cluj, în care se porunceşte magistratului bistriţean să trimită 20 de care cu câte 6 cai pentru a putea transporta tiparniţa şi cărţile de la Oradea28. Aceasta şi machetele exemplarelor
din Biblie au ajuns la Cluj, unde a fost tipărită în 6000 de exemplare29. Însă turcii nu şi-
au ţinut cuvântul până la capăt şi au distrus arhiva şi biblioteca şcolii, păstrându-se numai acelea care au ajuns la Cluj şi Debreţin30
. Ienicerii au incendiat arhiva, astfel multe documente de valoare, referitoare la istoria bisericii reformate, s-au făcut scrum31.
Stăpânirea otomană în Bihor a însemnat nu numai instituirea unui regim administrativ, politic şi economic tipic unui paşalâc turcesc32, ci şi implantarea
instituţiilor religioase specifice musulmanilor într-un mediu creştin, considerat advers, ceea ce va fi provocat uneori iritări interreligioase ori abuzuri. În ciuda toleranţei de jure profesată de turci faţă de popoarele creştine ocupate33, în realitate exista un
prozelitism continuu, chiar dacă de multe ori disimulat. Cu preeminenţă, la sud de Dunăre sunt consemnate numeroase convertiri la mahomedanism34. Se vorbeşte cu un
soi de sfială în literatura de specialitate despre islamizările forţate, subliniindu-se în primul rând toleranţa religioasă a turcilor. Nu ne putem situa de partea acestui mod de
26
Liviu Borcea, op.cit., p. 112. Csernák Béla, A református egyház Nagyváradon 1557-1660,
Nagyvárad, 1992, p. 260-261.
27
Georg Kraus, op.cit., p. 377.
28
A.N.-DJCluj, fond Primăriaoraşului Bistriţa, doc. 137/ 30.09.1660.
29Tóth Szábo Pál, op.cit
., p. 76.
30
Major Huba Zsolt, op.cit., p. 161-162.
31Csernák Béla, op.cit., p. 262; Tóth Szábo Pál,
op.cit., p. 107.
32A fost împărţit în patru sangeacuri Sâniob, Pomezeu, Beiuş şi Şinteu, 9
districte cu 340 de sate. Vezi: Călători străni despre ţările române, vol. VI, p. 658.
33Potrivit legii islamice comunităţile creştine şi evreieşti din turcocraţie beneficiau de statutul
de zimmî, rezervat de islamici „popoarelor cărţii”, putându-şi astfel exercita liber religia. În
pofida acestei prevederi legale, au existat sultanii care au fost tentaţi să impună convertiri forţate. Ele au avut loc mai ales ca reacţie la revolta populaţiei creştine, aşa cum a fost cazul albanezilor în 1689. Robert Mantran (coord), op.cit., p. 255, 269. De fapt, ei depindeau de
capriciile şi interesele sultanilor ori, în provinciile îndepărtate, trebuiau să suporte abuzurile administraţiei otomane. Chiar sultanul Mahomed al II-lea, care a dat asigurări prin decrete patriarhului ecumenic Genadie că va respecta credinţa, organizarea şi cultul creştinilor, le-a
încălcat. Vezi: Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. IV, Iaşi, 2005, p. 109; Ioan Rămureanu, Milan Şesan, Teodor Bodogae, Istoria bisericii universale, vol.II, Bucureşti, 1993, p. 137-138, 279-281. Unele aspecte la Franco Cardini, Europa şi islamul. Istoria unei
neînţelegeri, Iaşi, 2002, p. 183-200.
34
Alexandru Madgearu, Originea medievală a focarelor de conflict din Peninsula Balcanică,
Corint, Bucureşti, 2001, p. 176-183; Gézá Dávid, Limitations of conversion. Muslims and
christians in the Balkans in the sixteenth century, în „Frontiers of faith. Religious exchange and
the constitutions of religious identities 1400-1750”, Budapest 2001, p. 149-156. Se estimează
că în ansamblul Balcanilor în cursul veacului al XVI-lea convertirile la islam nu depăşeau între
100 şi 300 de persoane pe an, cu excepţia Albaniei, Bosniei şi Herţegovinei, însă ele erau progresive şi constante. Vezi: Robert Mantran (coord.), op.cit., p. 255.
abordare. Conceptul de Pax ottomanica , credem că nu trebuie înţeles grano cum salis, el trebuie luat în discuţie mai mult ca principiu, existând destule contradicţii între enunţ şi practică. Convertirea la islam era soluţia cea mai dorită, care punea capăt războiului sfânt; pacea fiind garantată numai după ce nemusulmanul îmbrăţişa religia lui Mahomed. O pace durabilă şi totală se putea realiza, conform credinţei islamice, doar prin instaurarea unui panislamism. Pentru aceasta se practicau numeroase metode de constrângere şi înşelăciune în vederea convertirii creştinilor. Cei care nu acceptau religia musulmană35, în teritoriile cucerite, erau expuşi la corvezi grele şi abuzuri, în
timp ce noii convertiţi se bucurau de toate drepturile unui musulman, având garantate integritatea fizică, libertatea, avutul şi pământurile36. Căsătoriile mixte între bărbaţii
musulmani şi femeile creştine erau destul de frecvente şi avantajoase din punct de vedere material pentru familia creştină a fetei, dar băieţii rezultaţi din aceste căsătorii erau obligatoriu musulmani. Însă, convertirea sistematică se făcea prin acea „dare a sângelui”. Nu putem descrie suficient de bine durerea părinţilor creştini care asistau la